Eu cu mine

Sunt eu, adevaratul Eu?
Si daca eu nu-s Eu
Unde-i Eul meu
Si cum de nu-mi mai gandesc telul meu?

Trag foile din prajitura vietii,
Ajung perete de spital,
Nu vreau sa ma pierd in roua diminetii,
Asta e ultima absurditate din Delir existential.

Inscriptii infantile

In apa cristalina privesc
Cum stelele pe cer stralucesc
Caci eu in lumina lor,
Vad sensul vremurilor.

In clipocitul stropilor de aur
Luna, al noptii graur
Culege roade neinsemnate
Nazuinte adunate.

Trimite raze catre noi
In inima-mi produc un sloi
Atunci cand ele se-mpletesc
Si-n sentimente se desavarsesc.

Astfel, eternul ia nastere dintr-o dorinta
Pentru ca oamenii, cu sau fara stiinta
Isi reprima din pasiune
Conformandu-se la lume.

In scop nestiut

Scriam pe tabla aramie,
Scriam pe bolta aurie
Scriam pe cadavre, zgarieturi de feerie,
Scriam mie.

Scrisesem deja nescrisul,
Si citisem necititul
Inteles si absurdul
M-auzise doar surdul.

Si-ntocmisem, dar nu inca
Un roman, poveste scurta
Despre tot ce e in lume,
Despre mai nimic in fine.

Un gand inca negandit,
Mi-a dat prin minte
Blasfemia unui pocait
Un poem, fara cuvinte.

Vroiam s-aud cu ochii mintii
Un tel, fara de vreun scop
Fara ale vietii vicii,
As fi fost un filosof.

Noaptea plangerii

E cald afara,
In suflet mi-e rece
Si-adaug drept povara
Clipa ce trece,
Deasupra ei, in zbor
Cu ai ei fiori de gheata,
Ce murmura usor
O oarecare povata
-de ura si amor-
Un trist preludiu al bucuriilor ce mor.

Nu, nu e zi de vara
Nici apus in iarna
Oricum ploaia de-afara,
Se inscrie in toamna,
Si-mi pare suspect
Cum frunzele de nuc
Iau vantu in piept,
Ce, pleaca?se duc?
Visele mele in locul nechibzuirii,
Iau forma despartirii.

Plecate-au fost
Iar eu, disper
Oare, mai are rost
Sa sper, ...,,sa sper",
Nu e potrivit
Nu mai e loc de speranta
A fost, n-a fost...
Voi spune eu cu eleganta,
Si poate viata-mi va aduce
Telul meu, pictat pe cruce.

Eu tip, chiar zbier
Ajung sa plang
Dar, indurare n-am sa cer
Sa cada norii de pamant,
Iar ceasul negru al noptii
Sa ticaie si pentru mine
Imi voi da si sufletul, caci mortii
Au parte si de-acel strop de bine,
E trist si frig, deci prin urmare
E pleadoaria unui oarecare...

In zorii mortii

In zorii zilei blestemate
Dintre pacatele-mpacate
Trezisera din nou la viata
Regretele si ura, o speranta.

Scheletu-mi fu greu de tot
Incat vechimea acelui loc
Distruse in mod cronologic
Un vis trecut  de planul cosmic.

Da!un simplu vis,
Dar, care ar zdrobi tristetea-mi sumbra
In spatiul funebru, inchis,
Maini mutilate-n colt de stanca.

O!Hades fi tu a mea salvare,
Caci in aceasta lume cruda
Fost-am ,,iubit" de toti, fara greseala
Atinge-mi rasuflarea surda.

De vrei sa evadez, iti spun
Ca ma lupt cu voia sortii,
Te astept cu bratele-mi deschise, sa-ndur
Nefericirea-n zorii mortii.

Concluzii

Si-am scris sunetul padurii,
In cartea nemuririi, unii
Isi intrebau propria soarta
Cum doar altii o sa poata
Sa ajunga din locul suferind
De atatea bucurii, eu tind
Sa fi gasit de mult pierdutul,
In linii mari, necunoscutul.

Si-am dat dovezi de crima
Celor nerecunoscatori, de vina
Doar eu si viata-mi zbuciumata
Suntem, dar viata nu-i adevarata.
Si voi reprosa si mie,
Caci indiferenta ce ma-mbie,
E o simpla solutie a problemelor nauce,
Un rezumat al orelor pierdute.

Fara sens

Asemeni sufletului in noapte
Debusolat, un pumn de soapte
Spune-voi orelor ce plang
In al nemuririi gand,
Sa plang.

De voi vedea sunetul marii
In nebunescul inserarii
Abia atunci voi fi umil
In fata cerului senil
Voi degusta din al meu chin.

Din ramurile de cenusa
Voi face-a diminetii usa
Ce ma ineaca trepidant
In vuietul ei preainalt
Inconstient, ar fi frustrant.

Si inceputul viata sa imi curme,
De vina nu va fi cerul, intreaga lume
Sa planga cu lacrimi de piatra
Gandind in agonia-i  vaga
Demonizarea ce-i fu draga.