Salahor cu facultate

 ,,Unde te vezi peste 5 ani?" e formula care m-a chinuit in trecut si inca ma mai chinuie. Vreti un raspuns sincer?
  Peste 5 ani poti sa te vezi la morga (daca esti calcat pe trecerea de pietoni, asa cum se intampla in Iasi), poti sa fii bogat (daca ai castigat la Lotto 6/49), sau poti sa fi salahor si sa ,,dansezi" cu roaba pe santier (cum se poate intampla in cazul meu).
  Tot ce imi pot dori acum e ca peste 5 ani sa duc un trai decent, sa mai tin legatura cu cativa colegi de facultate(care isi vor aduce aminte de mine ca ,,ala care spunea glume pe la ore in anul I, sau ala de n-are bani si ni se adreseaza de parca ar fi roman de peste Prut") si de ce nu, sa mai fac o facultate.
  In ideea de a nu plictisi prea mult cu pledoaria mea, eu ma vad peste 5 ani pe un santier, sau la cules capsuni. Trebuie sa fiu sincer si realist: nu am sanse pe piata muncii din Romania!(care e in colaps)
  Sper doar ca ceilalti colegi ai mei, cu aptitudini jurnalistice, sa ajunga ,,tot mai sus" si sa nu duca grija zilei de maine.

  Eu am spus ce am avut de spus, restul e de umplutura.

Inceputul aventurii

 Fiecare dintre noi a simtit fiorii unui inceput, fie ca au inceput sa plateasca rate la banca, fie ca s-au angajat undeva, fie ca au ajuns la facultate. La mine totul a pornit din liceu. Eram si inca sunt un copil de la tara care incearca sa reuseasca in viata asa cum poate el, fara prea mari asteptari si cu o buna doza de realism.
 Imi aduc aminte si acum cat de ,,speriat" eram in liceu, cel putin in clasa a IX-a. Stiu ca in acea dimineata plecasem de la camin de la Liceul Agricol spre ,,colosul ideologic", Liceul Teoretic ,,G.Ibraileanu". Iasul era in acel moment un megalopolis, iar eu eram un aventurier preistoric. Fugeam cu geanta rupta pe la Supercopou, sa nu intirzii la deschidere, desi aveam destul timp eram agitat. Usor, usor, am trecut peste timiditate, mi-am facut prieteni si s-a terminat si liceul. Parca a fost o aventura de o zi.
  Facand trecerea de la infantilitate spre cizelarea propriei identitati, am ajuns la Facultatea de Jurnalism, din cadrul UAIC. Chestia interesanta e ca spre deosebire de alti copii, eu nu vroiam de mic sa fiu fotbalist. Mai degraba, am fost prins de acest cliseu in liceu, eu vroiam sa fiu jurnalist. Primul meu articol l-am scris in clasa a VII-a, iar profa' de romana m-a indreptat spre aceasta facultate.
  Nu ca ar fi fost un lucru rau, desi e posibil sa ajung la vorbele bunicului meu, care ii placea sa-mi spuna ,,sef de atelaj". Tin minte ca in prima zi de facultate am intrat intr-o sala arhiplina, iar profesorul care m-a impresionat si inca ma mai impresioneaza, dnul Dan Stoica, tinea o prelegere viitoarelor ,,Andreea Esca" si viitorilor CTP.
  In sfarsit, prelegerea a luat sfarsit, eu am ajuns in camin si prima persoana pe care am cunoscut-o a fost Vali, un mujic ce-mi inducea un sentiment de teama.
 Nu ma voi axa in prezentarea mea pe viata de camin, desi ar fi un subiect pe cat se poate de ,,delicios". Mai stiu ca ma asteptam ca dupa 3 ani de facultate sa lucrez la Pro Tv, ca prezentator de stiri. Cert e ca nu mai sper   la acest lucru. Asteptarile din punct de vedere profesional au fost diluate de aerul rece al realitatii. Profesorii au fost asa cum ma asteptam: entitati care iti impartasesc din secretele lumii, doar sa le ceri acest lucru. In schimb, salile in care am invatat in anul I au lasat de dorit, ori erau prea mici, ori fusesera atinse de ,,inundatii". Asteptarile mele si-au gasit raspuns, dar doar in privinta corpului didactic, mai putin in privinta conditiilor din camin si a realizarii mele din punct de vedere profesional.
  Voi elucida in postarea urmatoare acest mister, al viitorului meu. Bineinteles, intr-o maniera realista.

Jurnalism de calitate vs jurnalism de amatori

 Jurnalismul a fost dintodeauna un domeniu controversat, membrii ,,gruparilor" de acest tip fiind uneori apreciati, alteori perceputi ca ,,pleava societatii".
 Cert e ca in trecut jurnalistii erau respectati, insa in zilele noastre lucrurile stau altfel. Cred ca principala cauza a acestui declin e bloggereala.
 Sunt de acord ca fiecare sa aiba dreptul la un cont pe Blogspot, Wordpress sau alte comunitati de genul asta, dar trebuie sa facem distinctia intre jurnalisti si bloggeri.

 E adevarat ca unele informatii pot ajunge mai rapid la un blogger decat la un jurnalist, diferenta se facandu-se la nivelul discursului sau la nivel tehnologic.
 Un blogger poate dispune si el de internet broadband, de reportofon sau de camera de filmat profesionala, insa duce lipsa corecturii. Acea mana de oameni care il face pe jurnalist sa fie si mai bun, corectandu-l, e granita redactionala.
 Stie bloggerul Vasile Ion(numele e ales aleatoriu) care e diferenta dintre un reportaj portret si unul de eveniment?
 Eu ma indoiesc.

 Nu pornesc o cruciada impotriva bloggerilor, nu ar fi cazul. Sunt si bloguri de exceptie, specializate, care au iz jurnalistic, pe ideea cliseistica a ,,nisarii".
 In fine, nu sunt eu mare expert, dar cred ca jurnalismul trebuie sa fie rezervat persoanelor care au competente in domeniu, fie ei si bloggeri.

Datornic fara replica

 Jimmy Cuervo(personaj interpretat Edward Furlong) spunea in filmul The Crow(Wicked Prayer: 2005) urmatoarele: ,,Someone owes me two lifetimes and a set of perfect blue eyes".

Asta s-ar traduce: ,,Cineva imi datoreaza doua vieti si  un set perfect de ochi albastri".

 Era de fapt modul in care Jimmy le cerea socoteala celor care l-au ucis pe el si pe prietena lui, aceasta din urma ramanand si fara ochi.
 Cam asa e si in viata. Una e sa ai o datorie de ordin financiar, alta e sa fie implicate si ,,nuante" morale.

 Mai usor vei plati o datorie in bani, decat una ce se masoara in vieti, sau ochi. Cel putin, trebuie sa incerci sa intelegi, apoi sa suporti consecintele.

Voi ce credeti?

Amintirile=identitate?

Calea viitorului si drumul solidaritatii?

 Am ales aceasta poza pentru ca ma identific cu ea. Consider ca fiecare dintre noi ne identificam cu amintirile noastre(mai mult, sau mai putin).
 Poza nu e nici pe departe spectaculoasa, a fost facuta cu un telefon mobil, dar asta nu schimba faptul ca e o poza care mie imi place.
 Practic, e reprezentarea mediului in care am crescut, dar de care cautam sa fugim cat mai departe. E o bucatica de ,,acasa" si o masa copioasa in momente de debusolare.
 Nu stiu daca peste 10 ani ma voi mai intilni cu acesti oameni, dar aceasta imagine imi va ramane in minte. Trei persoane ce ,,orbecaiesc" prin societate, simpla lor prietenie e cea care ii ghideaza spre luminita devenita cliseu.

Motor de ,,n" cilindri

 Zilele trecute am fost impins de curiozitate sa-mi caut numele pe Google, pentru a vedea cam ce stie marele motor de cautare despre mine.

 La o prima ,,scanare", am observat ca primele 2 rezultate sunt legate de Facebook. Am urmarit si celelalte rezultate, in speranta ca voi iesi de sub dominatia ,,tarantulei" social-media.

 Am reusit, partial.

 M-am rezumat la 5 rezultate. Ceea ce am observat e ca al treilea rezultat vizeaza profilul meu de pe Blogspot.com. In continuare, se face trimitere la profilul meu de Hi5, abia in privinta ultimului rezultat, ma pot lauda cu o compozitie proprie, in care se evidentiaza ,,tulburarile" mele adolescentine.

Sa fie din cauza cuvintelor cheie?

 Eu cred ca da. De fapt, e o chestiune pe care si renul Rudolph ar sti-o. Pe de alta parte, nu mi-a placut niciodata sa fac tag-uri.

 Sa inteleg ca Google nu a aflat ca am avut o oarecare tangenta cu pagina Cuzanet.ro, sau si-a dat seama ca petrec mult timp pe Facebook?
 Ceea ce mi se pare interesant e ca, un coleg mi-a cautat numele pe Google, dar de pe telefon, iar rezultatul a fost altul. Postarea mea de pe Blogspot era pe primul loc, si nu profilul meu de Facebook.

 P.S: Misterioase sunt caile tale Google, dar fereste-te pentru ca ,,buturuga mica rastoarna carul mare"!

Social Media- alternativa socializarii ,,fata-n fata"

 Mediul online capata amploare si nu am nici un dubiu ca in urmatorii 5, maxim 10 ani, toate afacerile se vor muta in ,,curtea virtuala". Am ajuns sa fim acaparati de fenomenul Facebook, muzica sa aiba sens doar din videoclipurile cu eticheta share, iar in loc sa jucam fotbal, preferam aplicatia Top Eleven.
 In cele ce urmeaza, va voi arata ce inseamna pentru mine o zi petrecuta pe Facebook:
Ora 09:00- Deschid laptopul si ma loghez mai intai pe Facebook(lait-motivul acestei dezbateri), nu conteaza daca am vreun mesaj important pe e-mail, sau daca nici nu am mancat. Trebuie sa intru, dimineata se strang tokenii si free-spinurile.
 Ma mai uit pe la altii din lista mea de prieteni, sa vad daca si-au schimbat statusul sau daca au mai gasit ceva interesant, sau daca au mai citit ceva pe canalele Social Reader.
Ora 11:00- Daca tot am luat tokenii, e timpul sa vad de niste transferuri, dar daca nu reusesc nimic, intru intr-un joc de genul Double Down Casino si fac cateva incercari de a castiga Jackpotul.
Ora 13:00- E deja amiaza, nu mai am chef de jocuri, dar ma apuc sa dau cate un like. Este cazul sa-mi ,,recompensez"prietenii, sau pe cei care inca mai sunt la nivelul de ,,acquaintance", prin cate un like.
Ora 15:00- Este ora prielnica sa vedem ce apare nou pe paginile la care am dat like. De exemplu, daca Heineken a mai organizat un eveniment, sau sa citim declaratiile patronului de la echipa de fotbal AC Milan.
Ora 17:00- Imi amintesc ca nu am mai vorbit cu cel mai bun prieten al meu de vreo luna, asta pentru ca acum e in Anglia. Categoria ,,current city" inseamna pentru el London.
Ora 19:30- Intru pe pagina de  Facebook a celor de la NY Times, mai citesc o stire si vad care este ,,quation of the day".
Ora 21:00- Ma grabesc sa fac ultimele schimbari in Top Eleven, acus incepe meciul. Daca voi pierde, trebuie sa schimb strategia, sau sa mai fac un transfer.
Ora 22:30- Daca tot sunt inclus in  ,,Eminem Lovers Group"(a.k.a. fan-club), e timpul sa vorbesc cu unul sau doi membrii, care de obicei nu sunt din Europa.
Ora 23:30- Nu e cazul sa inchei ziua fara sa postez un videoclip, sau sa mai fac cate un comment.
Ora 00:30- Trebuie sa inchid pagina de Facebook, dar mai stau un pic sa primesc free-spinurile.

 Ca nota de final, vreau sa precizez ca eu consider Facebook un gigant online, acel tip de gigant care poate influenta in bine sau in rau viata cuiva.
 Daca e corect din punct de vedere moral sa socializezi, nu vad de ce nu ne-am atasa la brat cate un cip, cu numele de utilizator si numarul de prieteni. Eventual, si cate un buton de add sau de like.
 Inchei cu speranta ca ati inteles aluzia subversiva.

Prietenia nu se masoara in mucuri de tigara

 Viata de camin e grea, dar si frumoasa pe de o parte. Nu vreau sa ma ,,lansez" in teorii, de altfel nu ma consider o persoana care sa ofere sfaturi intelepte. In plus, problema caminului am tratat-o intr-o postare anterioara. Degeaba ai conditii, daca nu ai si oameni care sa fie in concordanta cu ele.Ma bucur ca nu fac parte din aceasta categorie. Desi nu traiesc in conditii exceptionale, grupul in care m-am integrat si am socializat face toti banii. Mai mult, nu am invatat in ,,7 ani de Iasi" atatea chestii cat m-a invatat caminul.
 Astea fiind spuse, va doresc sa aveti  si voi  astfel de oameni in jurul vostru.
P.S.:Nu ar strica sa mai lasati din scepticism la o parte!

Prizam rezultate in sportul dezamagirilor?

  Fotbalul nu mai e demult un sport spectaculos, asta o stim cu totii. Spectacolul s-a mutat pe domeniul mass-media, sefii de club care fac diverse declaratii sunt aceia care dicteaza pulsul microbistilor. Cazurile ,,bricheta", sau cazurile de coruptie din fotbal nu fac decat sa distruga acest sport frumos.

  Unde talentul lui Hagi, calitatile lui Figo, sau doza de nebunie a lui Raducanu?

  Vreti un raspuns sincer?

  In cutia cu amintiri. Scoatem aceste momente la suprafata doar cand ne plictisim de momentele penibile din fotbal(vezi meciul Steaua-Middlesbrough), apoi le uitam.

  Eu cred ca in ziua de azi jucatorul de fotbal s-a schimbat radical. Fotbalistii jucau inainte pentru suporteri, pentru satisfactia lor(fotbalul nu era un hobby, era aerul pe care il respirau) si mai apoi pentru bani.

  Astazi asistam la o rearanjare pe scara prioritatilor, o rearanjare in care domina banii.

  Vreau sa va impartasesc putin din viziunea mea asupra fotbalului, implicit al celor care il practica. 

   De exemplu: Sunt un jucator la o echipa mica, dintr-o divizie obscura. Bineinteles, joc cat pot de bine, la nevoie imi dau viata pe teren, doar pentru a ajunge la o echipa mare.

   Totul merge conform planului, reusesc sa ajung in Liga I. Echipa la care sunt acum, e o echipa cu pretentii. In meciul de debut marchez, dar urmeaza vreo 10 meciuri, in care efectiv ,,dau cu stangu' in dreptu'". Nu-i nimic, mai marchez un gol si plec in strainatate, daca nu fac tusa.

   Oricum as face, banii tot vin, fie ca sunt in ,,primul 11", sau pe banca de rezerve. Ajung la o echipa mare in strainatate, dupa care am cateva etape in care joc bine. Apoi, ma pierd in mediocritate, plec de la echipa si ma cumpara niste arabi/chinezi.

   Mai joc pana pe la vreo 33 de ani si ma apuc de ,,antrenorat". Sigur le voi insufla din calitatile mele si altor tinere talente. Cu ceva noroc, vor ajunge si ei sa joace la arabi, pentru sume de bani serioase.

  Ei, am trucat meciul ala, dar nu conteaza! Acum sunt antrenor, iar ,,blatul" ala mi-a adus cateva mii de euro.

  Voi, cei ce stati in fata televizoarelor si urmariti cu sufletul la gura fiecare meci al nostru ne veti intelege.

  Nu va intereseaza pe voi Mafia Pariurilor!

Campionii dungilor albe si negre

 Suntem deja familiarizati cu stilul comediilor americane, care aduc in prim-plan un individ fara sansa in societate, dar care se transforma din ,,ratusca cea urata" in ,,Superman". Deja chestia asta a devenit un tipar, o banalitate.

  Ei, noi nu vom vorbi despre un astfel de film. Filmul la care m-am gandit e ,,The Longest Yard", o comedie unde il veti remarca pe Adam Sandler.

  Comedia aparuta in 2005 e povestea unui star, un jucator al fotbalului american, despre care am putea spune ca e lipsit de inhibitii. Viata lui tumultuoasa ajunge la apogeu atunci cand acesta este implicat intr-un accident.  
  Personajul interpretat de Adam Sandler, Paul Crewe, care dupa o cearta cu prietena se urca in masina acesteia si porneste in tromba. Rezultatul nu poate fi decat un accident, iar faptul ca Paul era sub influenta bauturilor alcoolice (la volan), nu poate fi un plus pentru cariera acestuia.

  De la o viata fara griji si de la mirajul celebritatii ajunge in inchisoarea Allienville, unde este condamnat la 3 ani de inchisoare. Aici, pedeapsa i se mareste cu inca 5 ani pentru un presupus ,,atac" asupra unui gardian. Seful inchisorii(Warden Hazen) ii sugereaza sa ajute echipa de fotbal formata din gardieni, pentru a scapa de pedeapsa.
  Paul e de acord, dar sustine ideea unui meci care va creste moralul echipei, asa ca schimba tabara pentru cea a detinutilor. Practic, face o echipa numai din detinuti, bineinteles cu ajutorul prietenului sau, Caretaker. 

  De aici situatia se complica, Paul il cunoaste pe Nate Scarborough(de asemenea fost star NFL) si recruteaza numai detinutii de ,,cinci stele"(asa erau evaluati cei mai rai condamnati).

  Inainte cu o zi de marele meci, Caretaker  e ucis de Unger(acolit al lui Warden). Meciul incepe, insa gardienii detin controlul asupra meciului cat si asupra arbitrului.
  Totusi, dupa prima repriza, scorul e egal. La pauza, Warden il ameninta pe Paul ca daca nu va pierde meciul, va mai sta multi ani in inchisoare pentru moartea lui Caretaker(Paul avea antecedente, mai vanduse un meci cu miza mare).
  Paul  accepta, dar pana la urma renunta la a mai vinde meciul, rezultatul fiind victoria detinutilor. Dupa meci, Paul se duce sa ia mingea, iar Warden ii ordona unui gardian sa-l impuste, pe motiv ca ar vrea sa evadeze.
  Gardianul decide sa nu faca acest lucru, iar cativa detinuti ii toarna in cap lui Warden un butoi cu apa, ca o celebrare a victoriei.
  Comedia nu e stralucita, dar  Adam Sandler da clasa multor actori de comedie , prin prestatia sa fenomenala din film. In plus, regizorul e Peter Segal.
  

  

Cronica unui buzunar prea gol

 Timpul trece, problemele se inmultesc, iar noi ramanem la nivelul deficitului economic. E dificil sa supravietuiesti in aceasta ,,jungla", deoarece la fiecare pas trebuie sa te folosesti de niste bucati de plastic, pe care daca nu le ai, esti considerat o anomalie a ,,paturii sociale". Nu trebuie sa fii un geniu ca sa iti dai seama ca totul se reduce in tara asta la bani, iar ca uneori banii ,,vorbesc" in locul tau.

 Pentru a nu cadea in arhi-cunoscuta banalitate, voi face un exercitiu de constiinta, pentru a descoperi cauzele care pot duce la ,,calicie".

 Aceste cauze pot varia de la prostia in esenta pura, pana la lenea extrema. Oricum ai analiza aceste cauze, trebuie sa fii sigur de un lucru: daca nu pui osul la treaba si daca nu ai un pic de noroc, esti un zero barat!

 Daca esti un tanar care tocmai a terminat liceul, dar care nu a luat BAC-ul(examenul, nu ,,mijlocul de transport"), nu iti trebuie Smartphone, poate iti trebuie putina minte. Oricum in aceasta postura, drumul spre o cariera ,,la negru" iti este deschis. 

 Deci,nu vei muri de foame. In schimb, daca esti un student care tocmai a terminat facultatea e posibil sa fii mai intai salahor pe vreun santier, ca peste aproximativ 5 ani(in cazul cel mai fericit) sa ajungi sa muncesti pe domeniul care l-ai studiat(le vei duce cafeaua sefilor, sau vei dansa cu ,,blonda", a.k.a matura, de dimineata pana seara tarziu).

 Deoarece acest text nu se inscrie in categoria ,,demers stiintific", nu voi palavragi mult si degeaba.

 Atat vreau sa va intreb: voi pe cine/ce aruncati vina?

 Eu insumi, arunc vina pe lene si pe ghinion.